Cu cata usurinta numim dragoste unele relatii superficiale si imature, care sub masca pasiunii incendiare, ne promit (atentie, numai ne promit!) o fericire iluzorie, greu de definit?
Dintr-odata paradisul pare sa fi coborat pe pamant si persoana de langa noi este idealizata, devenind un salvator trimis de providenta pentru a ne vindeca de ranile din trecut.
De fapt, in lumina orbitoare a acestor asa-zise pasiuni, realitatea isi pierde consistenta si este inlocuita de lumea fluida a dorintelor, fantasmelor si nevoilor noastre cele mai ascunse. Ne indragostim atunci de masca pe care o proiectam pe chipul celuilalt, fara sa mai distingem in tesatura ei propriile noastre dorinte si neimpliniri. Avem atata nevoie ca cineva sa se ocupe de noi incat aproape il inventam, atribuindu-i partenerului calitati si puteri cu care acesta nu a fost inzestrat. In aceste conditii, relatia se transforma intr-o evadare din sine care da iluzia rezolvarii temporare a conflictelor interioare - gata sa reizbucneasca insa deindata ce "luna de miere" a luat sfarsit.
Cand nu ma accept asa cum sunt si am dificultati in a ma armoniza cu ceilalti, varianta cea mai la indemana este sa gasesc o "oglinda fermecata" care sa-mi trimita numai imaginile luminoase ale propriei persoane si ale lumii pe care nu o inteleg. Nastrusnica oglinda va trebui sa retuseze neincetat orice umbra sau defect din imaginea mea, pentru ca eu sa-mi pot spune, in sfarsit, ca merita sa traiesc. Atunci cand nu o va mai face, monstrii mei interiori - autoreprosurile - se vor dezlantui mai abitir decat inainte, strigand in gura mare: vezi, nu esti demna de a fi iubita! Partenerul, care pana atunci intruchipase toate virtutile reunite: bunatate, frumusete, inteligenta, bucurie - va fi detronat instantaneu din rolul de erou salvator si va fi adaugat, cu repulsie, interminabilei liste a "canaliilor insensibile care m-au dezamagit".
Relatiile de acest gen sunt sortite esecului pentru ca dragostei adevarate (care, o sa vi se para ciudat, incepe intotdeauna cu iubirea de sine) i-a luat locul dependenta, sora mai mare a imaturitatii si pasivitatii. Laitmotivul lor este o falsa declaratie de dragoste de tipul "am atata nevoie de tine!" si in spatele careia se ascunde mesajul: "nu te mai ocupa de viata ta, fa totul pentru mine (sau mai bine zis, in locul meu)!". De obicei "supermen"-ii alesi pentru a indeplini acest rol magulitor sunt la randul lor persoane foarte slabe din punct de vedere emotional, care participa la joc pentru a-si imbunatati imaginea in propriii ochi.
Tentatia de a-si arata forta fata de cineva mai vulnerabil decat sine este atat de mare incat, acesti parteneri fac la inceput totul pentru a crea iluzia ca sunt omnipotenti, invincibili, extraordinari. Din pacate, la scurt timp descopera ca in relatia lor, numai ei "dau" si - nefiind obisnuiti cu dragostea neconditionata (datorita propriilor conflicte nerezolvate) - se simt frustrati, incepand sa se comporte ca niste victime ale partenerelor lor.
Nemultumirile se acumuleaza vertiginos in ambele tabere si, in lipsa unei comunicari autentice de pe pozitia "eu sunt OK, tu esti OK", cei doi ajung sa-si declare razboi. Din feeria initiala, care promitea atatea impliniri, pentru ea nu a mai ramas decat gustul amar al tradarii, accentuat de autoreprosul "cum de am fost atat de naiva incat sa cred ca are suflet", si hotararea de a nu mai avea niciodata incredere in barbati. Ceea ce nu vad insa (ori refuza sa vada) cei doi parteneri este faptul ca relatia lor nici macar nu a existat, pentru ca, vorba Apostolului Pavel, daca dragoste nu e, nimic nu e...
0 comments:
Post a Comment